Am atașat galbenului cuvântul picioare, și așa am creat un soare bolnav, care aleargă înfricoșat de nesfârșit.
Am lipit ploilor cuvântul brațe, și așa am pictat coroane de tei care tremură, de se rănesc și plâng.
Am oferit gândurilor cuvântul aripi, și așa s-au ivit aspirațiile, de neființă și taină văduvindu-se.
Am pus șoaptelor cuvântul surdină, și așa au asurzit mieii sacrificați pe altarul zeului flămând.
Am întins cuvântul roșu apusurilor, și așa am înmormântat însoritul, ouă moi sângerând.
Am privit prin cuvântul amintiri florile de nu-mă-uita, și așa am creat rumegușul cu ajutorul căruia am umplut o păpușă lipsită de memorie.
Am aruncat cuvântul beznă pe bolta cerească, și doar așa au putut fi născute luminoasele stele.
Am așternut cuvinte lipsite de viață la picioarele unui poem prea mândru, iar el le-a înviat călcându-le în picioare.
Jignirea cuvintelor
Dumitrel Toma 
Bună seara, Cred că poezia exprimă un paradox. Cuvintele folosite au toate sens, deci au viață! Gândurile chiar zboară cu ajutorul lor! De aceea ele nu mor, trăiesc, chiar și atunci când nu știm să le prețuim destul. Soarele ,,bolnav”, teii cu frunze care tremură, șoaptele, mieii, apusul, florile amintirii, stelele văzute totuți în întuneric- toate aceste nume compun o realitate vie încă. Să ne bucurăm așadar de aceste cuvinte vii care ne amintesc să fim Oameni! Felicitări domnule profesor! Cred că faceți o terapie prin cuvinte și pentru cuvinte!
ApreciazăApreciat de 1 persoană