Steaua jos răsare

Pe meleagurile oamenilor cu ochii plini de faruri lipsă și leduri murdare,
Și plini de cristale prea scurt lucitoare,
Un nebun a aruncat cuvântul stea în noroiul de la marginea orașului,
Aproape de noroiul din fundul satului.
De cum s-a aflat, mii de înțelepți s-au speriat,
Luând calea marginii orașului, aproape de fundul satului,
Înghesuindu-se în căutarea cuvântului devenit subit orfan de cer.
În noroi s-au aruncat,
S-au noroit în toate cele patru puncte cardinale,
Unii chiar au sorbit din noroi, alții chiar s-au înecat cu noroi,
Căutând urmele cuvântului stea,
Aruncat în noroiul de la marginea orașului,
Aproape de fundul satului,
De un nebun.
Pe drumul aglomerat spre noroaie, excelența sa, academicianul prim,
Mergând în fundul diluat și gol,
Țanțoș, înspăimânta poporul
Cu blestemul cuvântului furat de pe cer.
Printre norii de cauciuc ars, printre rădăcinile ce putrezesc permanent,
Cu dinții plini de noroi, un popor fatalist tremura la gândul proximității unei apocalipse,
Grăbită de-un nebun,
Vestită de-un tribun.
Și totuși, neumbrit de noroi, ascuns de al glodului eroi,
Cuvântul stea și de jos răsare,
Ca o taină mare.