Cu mâinile tăiate

Descoperi o ilegalitate. Ce faci? De unde îți iei încrederea în justiție? Te întrebi dacă este nevoie de avocați, pentru că legile sunt stufoase și au multe portițe ascunse? Te întrebi dacă vei descoperi un procuror onest? Sau un judecător imparțial? Te întrebi dacă nu cumva legile sunt doar forme de care să te împiedici când vrei să faci puțină ordine în jur? Zilnic auzi sau citești despre judecători care nu slujesc dreptății. Scena publică este plină de jucării matrioşka. Astăzi ai în față mafiotul. Mâine, aceeași față aparține sfântului. Poimâine, securistului, turnătorului. Răspoimâine, filantropului. Peste un an mafiotul revine, dar nu definitiv, niciodată definitiv, ci doar ca o ploaie de vară, care trece repede, iar același chip îl regăsești pe buletinul de vot și îl votezi cu încredere totală. Cum să iei în palme o ilegalitate și să o expui public, când dincolo de i-ul rătăcit stă chiar ceea ce îți dorești, legalitatea? Prea multe întrebări care te inhibă. Te complaci în noncombat, în nonacțiune. Îți spui că asta este, te-ai născut într-o lume fără instituții, fără legi, doar cu familii și lipsuri. Unele familii mai mari, altele mai mici, unele lipsuri mai conștientizate, altele mai puțin conștientizate. Luciditatea te însingurează, nevoile imateriale te înstrăinează. Ai la încheieturi zeci de brățări, toate aurii, argintii, lucitoare, dar nu ai mâini. Mâinile ți-au fost tăiate deja. Nu poți face dreptate când nu ai mâini. Iar cei din jurul tău tot fără mâini refuză să trăiască. Cum să te duci la procuror, să îi arăți „negru pe alb”, când ai auzit și văzut câte dosare ale procurorului au fost transformate peste noapte în maculatură? Cum să ai încredere în mâini, când rând pe rând ai observat cum îți sunt tăiate? Te-ai duce la un jurnalist, dar de unde jurnaliști? Toți sunt pereiști, îngerii tarabei cu imagini pozitive, scriitori de texte omagiale, creatori de necroloage, nu de necrologuri, lacrimogene pentru morți vii. Și la cuvânt de apelezi, cuvântul este mut, este orb, este surd, nu mișcă nimic. Ecranele nu pot surprinde mișcarea cuvântului. Cuvântul nu ține loc de mâini, nici de mâine. Totul este divertisment. Oamenii râd cu ochii plini de lacrimi, cadavrele dansează rock în inima cimitirului. Te rogi împreunând doar cioturi, mâinile nu îți mai aparțin, au fost făcute salam pentru pisici și câini. Te închini cu limba într-un cer fără curcubeu, cele trei degete în care ascundeai Treimea justă, Treimea dreaptă, au ajuns hrană la căței. Faci trafic cu poze în oglinzi și te zărești, ascuns într-una, justițiar, cu satârul în mâna dreaptă, tâind o mână stângă sângerând un roșu providențial, iar talionic, mâna teafără strecurând-o singur într-un malaxor de culpe, de înșelăciuni, de rele, de compromisuri și complicități, sfârtecată pentru neajunsul de te fi servit așa, nedrept. Te culci și visezi raiul, că te speli pe mâinile curate.