PARAZÍT, -Ă, paraziți, -te, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. – Din lat. parasitus, germ.Parasit, fr. parasite.
DEPARAZITÁRE, deparazitări, s. f. 1. Acțiunea de a deparazita și rezultatul ei; distrugere a paraziților; despăduchere.
_____________________________________________________________________________________________
Am avut ocazia să fiu prezent în biroul unui inspector general când realiza distribuirea unor nume de profesori pe lista inspectorilor școlari de specialitate.
Vă imaginați liste cu potențiali candidați, criterii de selecție, evaluare obiectivă a competențelor profesionale, dosare cu cv-uri, scrisori de intenție, proiecte personale și câte și mai câte?
Ei bine, aveți o imaginație de toată lauda. Nimic din toate acestea. Dacă nu aș fi știut că pixul nu este autonom, aș fi spus că pixul decide.
În fapt, prin raportare la sistem, deciziile chiar așa se iau. Se recompensează chimii personale, merite politice sau care țin de rețeaua intereselor de partid și chiar mai puțin de atât. Prietenia cu „cineva important”, implicarea în campania electorală, finanțarea partidului, obligația față de „altcineva”. Toate aceste merite nu au nici în clin nici în mânecă cu activitatea profesională, cu doritele competențe specifice postului, cu profilul moral sau cu prezența remarcabilă și autoritatea informală în comunitatea profesională. 
Nu era nimic ilegal, însă, pentru că nu există vreo lege sau vreun regulament care să reglementeze procedura de selecție a inspectorilor școlari, atunci când nu se organizează concursuri specifice. Dacă un inspector școlar general și-ar propune să aleagă cei mai lipsiți de merite, cei mai puțin interesați de școală, cei mai nesemnificativi și absenți din comunitatea profesională, cei mai ariviști și lipsiți de caracter profesori, pentru a ocupa funcțiile de inspectori școlari, nimeni nu s-ar putea opune, nu ar exista niciun mecanism prin care această situație absurdă să fie împiedicată.
Deciziile privitoare la directorii unităților școlare se iau pe aceleași criterii. Când nu se organizează concursuri, procedura este identică.
Aș putea spune că toate partidele valorifică această vulnerabilitate a sistemului, setată special în acest mod, ea devenind utila pentru recompensarea facilă a fidelilor, pentru ca da, trebuie recunoscut, partidele au liste cu profesori care furnizează servicii politice (mai scot elevii în campanii electorale, mai sponsorizează o activitate politică, mai asigură prezența la evenimente fără magnetism, mai „sapă” pe cine trebuie, mai „perie” pe altcineva, mai invită la școală vreun politician, mai lipesc afișe, mai garantează vreun politician sau se lasă garantați de vreun politician, mai decid în interesul afacerilor altor fideli politici, iar mai des sunt foarte obedienți, răspunzând la orice comandă), nu educaționale. Relația tuturor acestor merite cu școala, cu performanțele profesionale, cu verticalitatea vocației, este invizibilă, și totuși, inexistentă cum este, are puterea de a determina salturi spectaculoase în ierarhia profesională.
Ultimele concursuri manageriale s-au organizat în 2008 și, trebuie recunoscut, există o consecvență în a face din aceste concursuri o rara avis a sistemului public de educație. Mai des se elaborează metodologii pentru aceste concursuri decât se organizează concursurile în sine. Există sute de pagini cu reguli inutile care guvernează concursurile pentru funcțiile de conducere. Nu trebuie să fim însă naivi și să credem că prin concursuri se instaurează meritocrația în sistem, însă trebuie recunoscut că mecanismul se complică, îngreunând viața păpușarilor politici. Concursurile îi obligă să se îndatoreze către alte persoane, membrii comisiilor de concurs, iar astfel, inspectorii generali sau cei din spatele lor, oameni de multe ori veleitari, își vad puterea personală sau puterea politică, adică puterea arbitrarului, mult diminuată. Nu trebuie neglijat faptul că după concursuri apar foarte multe reclamații, iar acestea trebuie gestionate. Arbitrarul este mai confortabil. Nimeni nu poate evalua calitatea unei decizii arbitrare, nimeni nu poate reclama o decizie arbitrară.
Personal, consider aceste fapte ca fiind forme ale corupției instituționalizate. Nu sunt însă accidente regăsibile doar la niveluri de bază ale ierarhiei școlare, ci sunt cu foarte mare atenție programate și controlate fidel de la nivel superior, chiar de la nivel guvernamental și ministerial, prin intermediul ierarhiei de partid, în interesul exclusiv al partidelor politice.
Cât timp legea educației și metodologiile permit detașarea în funcții de conducere, perfid spus „în interesul învățământului”, fără vreo exigență, fără vreo restricție și fără posibilitatea contestării, nu exista nicio șansă ca repartizarea funcțiilor de conducere să reprezinte altceva decât forme de corupție și impostură profesională. Acest mecanism permite acumularea întregii puteri de decizie în pixul unui singur om, al inspectorului școlar general, care deține astfel toate pârghiile numirilor în funcțiile de conducere la nivelul unui întreg județ. În realitate, inspectorul școlar general nu reprezintă comanda unică, ci doar cureaua de transmisie a comenzilor politice, a intereselor străine intereselor școlii (de multe ori economice, de multe ori infracționale).
După cum se poate constata mai jos, cadrul legal în vigoare conservă perfect această formă de corupție instituțională. Doar și faptul că în consiliul de administrație al inspectoratului școlar se află exclusiv subordonați ai inspectorului școlar general, nicio persoană din afara instituției sau care să nu se afle în raporturi de subordonare față de acesta, sugerează impresia unui for decizional creat pentru a consacra puterea complet necenzurată a inspectorului general.
LEGEA EDUCAȚIEI NAȚIONALE nr. 1/2011 cu modificările și completările ulterioare
ORDIN Nr. 5530 din 5 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi functionare a
inspectoratelor şcolare
Regulamentul de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar nr. 5.115/15.12.20214
Art 21 (10)
ORDIN nr. 5554 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a casei corpului didactic
Situația nu ar fi atât de dramatică dacă nu ar marca un sistem elitist la nivel social, sistemul de învățământ.
Este dramatică, însă, din cel puțin trei motive fundamentale:
1. Implică ipocrizie și impostură – etajele superioare ale ierarhiei nefiind ocupate în baza unei competiții oneste în sistem (sau dacă există norme care reglementează competiția, acestea nu sunt aplicate);
2. Determină efecte în lanț – impostura și vulnerabilitățile șefilor devenind modele de succes în rândul profesorilor și elevilor;
3. Nu poate fi contestată eficient și schimbată din interiorul sistemului, atâta timp cât controlează pârghii de recompensare și sancționare.
Nu neagă nimeni că ar putea exista o rațiune pentru subordonarea tuturor funcțiilor manageriale din sistem în fața interesului politic. Că am putea accepta, într-un alt scenariu, ca directorii să fie numiți exclusiv de către autorități politice. Însă acel scenariu trebuie asumat transparent, onest, trebuie dezbătut și reglementat legal. Actuala struțo-cămilă, care ne satisface dorința de concursuri de competențe, având destule metodologii în acest sens, dar care permite și face o regulă din eludarea lor, nu este firească și cu atât mai puțin demnă de breasla oamenilor care se presupune că operează cu valori pozitive, precum frumosul, binele și adevărul.
Foto: captura Vimeo.com
{fcomment}
Dumitrel Toma 