Tranziția de la totalitarism la o societate deschisă a eșuat în râs

Este firesc ca un profesoraș care schimbă 5 școli în 11 ani de activitate, după cum dovedește cv-ul ministrului educației, să nu cunoască avantajele alegerii manualului potrivit pentru colectivele lui.

La o medie de 2 ani/școală, dacă o asemenea statistică se poate induce din datele cv-ului public al ministrului Pop Liviu Marian, probabil că nu a ajuns să cunoască mai nimic din specificul fiecărei clase cu care a lucrat.

La acest tip de profesor s-au gândit, poate, și reprezentanții ministerului educației, atunci când au legiferat manualul alternativ, dar au constrâns școlile să-și actualizeze stocurile de manuale doar cu cantități infime, asigurând, în fapt, perpetuarea unei alegeri unice.

De multe ori Ministerul Educației a creat forme fără fond. Nu sunt manualele alternative primele, dar nici ultimele.

Priviți la examenele naționale. Sunt gândite după aceeași concepție care stătea în spatele manualului unic. Ai milioane de elevi care sunt evaluați doar cu un singur instrument, testul, la aproape aceleași discipline, indiferent de filieră, profil sau specializare, deși militezi pentru o educație a diversității, a specificității, dacă înțeleg eu bine ce înseamnă „centrarea pe elev”.

În același timp, promovezi și încurajezi prin programele școlare utilizarea cât mai multor instrumente de evaluare complementare testului (evaluarea activității de grup, portofoliul, proiectul, investigația, autoevaluarea), care să îi permită și peștelui să nu trebuiască să urce în copac.

Priviți la numirea decidenților. Școala totalitară nu cunoaște altă autoritate în afara apartenenței politice. Și toți managerii școlilor au avut ca primă grijă vizitarea partidului aflat la putere. Iar când partidul a pierdut puterea, drumurile au dus la următorul partid aflat la putere. În așa fel încât, indiferent ce partid a câștigat alegerile, mecanismul alegerii decidenților a fost același. Se conservă în învățământ nu din 1990, ci din 1947. Aceste practici s-au împământenit, deși decidenții politici din Ministerul Educației au fluturat tot timpul năframa profesionalizării și depolitizării învățământului. Mai jos vedeți programul de guvernare din perioada 2005-2008. Citiți secțiunea 5.

Mai jos vedeți un document semnat de reprezentanții tuturor partidelor politice din România în 2008, la finalul mandatului guvernului care a guvernat pe baza programului de guvernare de mai sus. Citiți articolul 2.

Formă fără fond este, pe lângă manualele alternative, evaluările naționale și numirea managerilor, chiar aspirația evadării din cultura societății totalitare și asumarea culturii unei societăți libere, deschise.

Să analizăm.

Societatea totalitară își propunea să producă „omul nou”, „personalitatea multilateral dezvoltată”. Îngurgitau tinerele generații știință, tehnică și cultură pe pâine, dar se temeau de amenințarea pieței libere. Erau super calificate, dar le era frică de șomaj. Știau câte în lună și stele, dar un nemernic le putea manipula, aducându-le la statutul de organisme primitive, rudimentare, instrumente gregare și agresive, ușor de stârnit în fața oricărei amenințări la adresa confortului asigurat de statul providențial. Știau toți că succesul depinde de partidul unic, nu de resursele personale și de competența profesională. Cota mare de asistați social din țară este produsul acelei educații. Ei încă așteaptă acel partid care să le hrănească dependența de autoritatea lui. Ce să vezi, acest partid încă există. Cei care strigau „noi muncim, nu gândim” sunt produsul școlii totalitare. Știau că își delegaseră funcția gânditului farului călăuzitor. Cei care au asistat, aplaudând, marile jafuri industriale, marile privatizări prin cumetrie, marile imperii construite din carton politic, mineriadele, sunt, de asemenea, produsul alegerilor unice și reprezentative pentru întregul popor. Agresații din tranziție sunt agresații din școala totalitară (agresați mândri de statutul lor). Spre deosebire de societatea liberă, societatea totalitară evaluează calitatea și performanța individuală prin gradul de conformism și de obediență față de structurile politice care dețin puterea. Doar într-o societate totalitară liderii sunt validați și impuși de la centrul de putere – partidul stat.

Societatea totalitară a continuat să existe și există încă în lumea școlii, indiferent ce spun optimiștii. Faptul că ajunge ministru al educației un profesor expirat după 11 ani de activitate la clasă, așa zis sindicalist (în realitate un sinecurist de profesie), doar pentru faptul că este validat politic, este una dintre dovezi. Faptul că sute de inspectori generali sau de specialitate și mii de directori au fost obligați să-și obțină funcțiile cu ajutorul carnetelor de partid, este o altă dovadă. Școala totalitară a perpetuat alegerile nereprezentative, impuse pe verticală, a se vedea curriculum-ul pentru gimnaziu, „meşteşug de tâmpenie„, și tot ea a blocat orice discuție despre descentralizarea curriculară. Tot ea perpetuează „curriculum-ul la decizia școlii”, altă formă fără fond, în locul „curriculum-ului la decizia elevului”.

Într-o societate „așa zis deschisă”, singurul exercițiu real de eliberare a fost evadarea, plecarea.

În perioada de tranziție, acest exercițiu ar fi putut fi școala, dar școala are și ea tarele ei, iar cea mai împovărătoare este frica. Asemenea unei societăți totalitare, școala totalitară există datorită fricii. Ce alt motor a ținut captivă școala în paradigma ei totalitară, dacă nu frica? Frica profesorului de a nu fi suficient de bun, de a fi expus șomajului, frica managerilor de a nu se afla în afara cercului de putere, frica de a pierde surse financiare suplimentare, frica de a spune adevărul, frica de a da prea multă libertate profesorilor sau elevilor. Și ce forțe au știut să potențeze mai bine această frică decât partidele, sindicatele politizate și chiar ministerul educației?

Cultivând acest tip de școală, era inevitabil momentul atingerii punctului de inflexiune.

Și, pentru că un sfert de secol ipocrizia din Ministerul Educației a lucrat în mod evident, dar și tainic, era inevitabil să se ajungă la momentul „Pop”.

Momentul Pop este definitoriu pentru eșecul tranziției de la școala totalitară la școala deschisă, liberă.

Este momentul când un sindicalist care face carieră în slujba libertății sindicale (Pop a fost președintele Sindicatului Liber Maramureș), devine politician într-un partid recunoscut pentru accesele de autoritate ale liderilor săi, dar și pentru oportunismul și conformismul membrilor săi.

Este momentul când ineptul lipsit de logică și de consistență („Imi cer scuze anticipat pentru greșelile pe care le-am făcut”) devine consacrat, validat politic, umple ecranele televizoarelor, devine reprezentativ la nivel național.

Este momentul când diletantul, profesorul lipsit de vocație, devine ministrul educației, obținând puterea de a anula peste noapte toate stăruințele, aspirațiile și dorințele unei generații pentru care libertatea a reprezentat totul („vom muri și vom fi liberi”).