Cuvinte lungi pentru zile scurte


Doamna Ioana Stănilă mi-a dorit răspunsurile pentru câteva întrebări legate de educație. Determinarea cu care le-a solicitat nu mi-a permis vreun refuz, deși în ultimii ani am închis multe din porțile care odinioară stăteau larg deschise către lume. Astăzi, răspunsurile au fost publicate în articolul de aici.

Pentru că unele răspunsuri au fost mai ample decât au putut fi publicate, le voi împărtăși și aici. În felul acesta îi pot mulțumi și public, doamnei Ioana Stănilă, pentru interesul acordat educației și unuia dintre aspiranții ei.

Adevărul: Ce înseamnă pentru un dascăl pasionat, dedicat meseriei, viața la catedră?

Dumitrel Toma: Sunt multe perspective prin care poate fi privit acest destin. Unele evoluează natural, odată cu trecerea anilor, nevoia de sens cerându-se satisfăcută. Altele se rafinează în urma alegerilor, în urma acumulării experiențelor de viață, studiilor, iubirilor, deschiderilor sau închiderilor de inimi și ochi.

Eu am crezut o foarte bună perioadă de timp, la începutul carierei în special, că destinul profesoral este o șansă la acceptarea și împăcarea cu efemeritatea lumii. Că profesorii, asemenea actorilor, reprezintă oamenii care pot doar oferi, fără a aștepta vreodată, în schimb, ceva mai consistent și mai permanent decât un val de aplauze sau un buchet de flori. Că, după ce vor părăsi școala sau teatrul, de vor dori să își îmbrățișeze creația, aceasta va fi absentă și invariabil tăcută. Împărtășirea cunoașterii părea că nu materializează ceva tangibil, ușor de folosit ca referențial pentru a măsura veșnicia propriei creații. În urma actorilor și a profesorilor, gândeam odată, nu rămâne nimic. Și această credință poate fi explicația foarte multor „agitații” și „grăbiri” pe care tinerețea mi le-a oferit drept salvatoare. A atât de multor ancore, aruncate în multe nisipuri, unele mai mișcătoare decât altele. Multe au lăsat traume greu de vindecat, pe care se nasc cicatrice și astăzi.

Odată cu trecerea anilor, însă, s-a mai diluat tensiunea neîmplinirii prin vocație. Am început să înțeleg, studiind și reflectând la modelele istorice și la profesorii excepționali pe care i-am avut în jur, profesori nu întotdeauna tineri și generatori de valuri, ci statornici și siguri pe meșteșugul lor, că există indicii subtile ale unei noime greu de surprins la prima tinerețe.

La vârsta aceasta, aflându-mă la capătul dinspre apus al întregii mele existențe, când trag învățăminte din propriile mele experiențe, pot spune că profesorii sunt beneficiarii unui dar incomensurabil. Un dar care se primește în amontele oricărui merit dovedit și care trebuie onorat printr-o prestație desăvârșită, sensul fiind de a crea valori, nu valuri. Profesorii, simt eu, primesc în dar toate posibilitățile copiilor, dar mai ales deplina lor inocență și încrederea lor absolută. Când sunt înconjurați de copii, profesorii trăiesc cu adevărat în cea mai bună lume posibilă, o lume în care micile greșeli sunt formatoare, o lume în care răul nu a sperat și clădit încă nimic consistent. Pentru această binecuvântare, de a asista la nașterea periodică a lumii, profesorii poartă cea mai mare responsabilitate. Mai importantă decât a oricărui alt truditor în brazda virtuților sociale. Iar această responsabilitate este cu atât mai împovărătoare cu cât profesorii înșiși sunt trecuți prin viață, sunt tarați de propriile lor dileme, de micile sau marile alegeri de oportunitate, de abaterile de la moralitate prin care au trecut, uneori de incapacitatea de a vedea cu claritate liniile de forță ale viitorului.  Drumul meu spre acest articol este pavat cu greșeli multe, atât de multe încât uneori mă întreb cu ce autoritate pot deschide eu gura să vorbesc în public sau să formez. Prin toate am trecut în călătoria de la a crede că profesorii sunt slujitorii nimicului, până la a crede că profesorii sunt îndatorați multiplicării binelui cu care sunt înconjurați. Iar nu în forme trecătoare, ci perene.

Când ați știut că veți îmbrățișa meseria de dascăl și ce v-a motivat în această alegere?

În clasa a VI-a am decis să devin învățător. Motivațiile au legătură cu modelele parentale – mama fiind educatoare, tatăl – profesor de matematică, cu influența fratelui mai mare care este preot, dar și cu aspirații pe care le-am interiorizat la acea vârstă. Unele se bazau pe experiența mea cu doamnele învățătoare și pe o admirație statornică pe care i-am purtat-o doamnei înv. Valeria Minciunescu. Îmi amintesc că în clasa a VII-a, când am fost singurul prezent la o oră de Geografie, doamna profesoară Petra Bărbulescu, care preda la școala din Lehliu Gară, m-a întrebat cum îmi văd viitorul și i-am răspuns foarte sigur pe mine că voi fi învățător. Din acel moment, domnia sa mi-a prezentat scenariul în care am fi putut fi colegi de cancelarie, mi-a deschis ochii asupra rolurilor pe care le presupune această alegere, iar la orele care au urmat, adresându-mi-se uneori cu apelativul „colega” și, cumva, implicându-mă în decizii privind notarea colegilor și evaluarea temelor, nu fără consecințe mai mult sau mai puțin plăcute pentru mine, m-a ajutat să perseverez în acest proiect.

Părinții mei au aflat abia în clasa a VIII-a că doresc să devin învățător. Parcă văd și acum surprinderea mamei când i-am spus că nici nu se pune problema să ajung la liceul din Lehliu Gară, deși acesta ar fi fost mult mai accesibil și părea cumva soluția la care se gândise pentru viitorul meu. Părinții deja aveau de asigurat școlarizarea fratelui meu la București, dar eu nu gândeam atunci cu mintea de acum. Eram tare îndârjit cu privire la viitorul meu, deși nu aveam nicio contribuție la investițiile pe care le presupunea acesta. Rămânerea în Plevna, lângă părinți, peste ani, o măsor și ca pe o încercare de răscumpărare a acelor abuzuri cu care i-am asaltat și nedreptățit în copilărie și adolescență.

Ce calități ar trebui să aibă un dascăl?

Este o întrebare foarte grea. Pentru că fiecare epocă și-a avut standardele ei în privința rolurilor asociate magistrului, învățătorului, dascălului, profesorului etc. Calitățile prețuite într-o epocă au devenit caduce în următoarea.

O persoană care trăiește suficient de mult timp, invariabil descoperă că obiceiurile tinereții devin culpe la bătrânețe. Au descoperit-o marii filosofi, confruntați cu reevaluarea sau chiar cu condamnarea, odată cu schimbarea paradigmelor socio-culturale și istorice. Au descoperit-o adepții memorării mecanice, când a devenit dezirabilă înțelegerea textelor. Au descoperit-o adepții învățământului politic, când țara a trecut de la liberalism la fascism, de la fascism la comunism sau de la comunism la democrație. Au descoperit-o profesorii saturați de materialism-dialectic, când valorile creștine au redevenit populare în societatea românească. Au descoperit-o profesorii care au selectat elevii în funcție de „originea sănătoasă”, după așa numita Revoluție de la 1989. Au descoperit-o educatorii care aplicau pedepse corporale, după interzicerea acestora. Au descoperit-o scriitorii tezelor de doctorat ale savanților de renume mondial, după căderea acestora în dizgrație. Au descoperit-o profesorii politicieni, când partidele lor au devenit nefrecventabile, iar respectul  câștigat pe valul popularității a ancorat în van. Au descoperit-o profesorii care au vânat certificări nenumărate și multe programe de formare, când au conștientizat culpa de a le fi obținut uneori prin fraude academice sau când au înțeles că beneficiile sunt subminate permanent de sentimentul vinovăției și de pierderea libertății. Între toți acești profesori, confruntați de evoluție cu propriile lor alegeri greșite și împovărați de multe vinovății, spre rușinea mea, mă număr și eu. Lecția evoluției dialectice, a subminării tezelor de către antiteze, care fundamentează astăzi inclusiv cultura apelului sau „cancel culture”, nu reprezintă decât o nouă ipostază a procesului continuu în care umanitatea își face ordine și igienizează, uneori operând fără mănuși, în cămara din spate.

Pentru că noi ne aflăm între lumi, între vremuri, între sisteme social-politice, cum s-ar spune în popor „cu fundul în multe luntrii”, vom descoperi deseori ca ansamblul trăsăturilor caracteriale și profesionale, pe care elevii, societatea și ierarhia școlară le-ar considera dezirabile pentru un educator, sunt la fel de des contradictorii.

Așa se explică de ce dictatorul reprezintă un model de succes între profesori, deși ne bucurăm toți de avantajele democrației. Așa se explică de ce aproape jumătate dintre profesori apreciază pedeapsa cu moartea, deși sunt promovate drepturile omului. Sau de ce aproape jumătate dintre profesori ar dori să nu se învecineze cu persoane din etnia romă sau din minoritățile sexuale, deși rulăm stereotipul poporului tolerant și prietenos cu străinii. Și la fel se explică aspirația valorizantă la adresa profesorimii române, însoțită adesea de criticile cele mai generalizatoare și de avalanșa judecăților pripite.

Revenind la calități, deși selecția lor ar risca să nu treacă testului timpului, eu aș paria astăzi pe cinci calități cardinale: memorie, viziune, entuziasm,  empatie și, poate surprinzător, îndestulare. Aș paria pe memorie pentru că doar un profesor conectat la istoria sa, a neamului său, dar mai ales a lumii, poate înțelege ce pericole și ce spaime pândesc în mentalul colectiv, riscând să torpileze forța angajamentului social al tinerilor. Aș paria pe viziune pentru că elevii au nevoie de lideri care să-i înarmeze cu încredere. Orice viitor devine mai bun când ești pregătit să ți-l asumi, să ți-l revendici, iar profesorii cu viziune pot familiariza elevii cu cel mai bun viitor la care pot aspira. Aș paria pe entuziasm, pe puterea de a da viață curiozității, dorinței de cunoaștere, de a insufla siguranță și bucurie în proximitatea necunoscutului, nu angoase și spaime iraționale. Aș paria pe empatie, pentru că doar prin imaginație te poți regăsi în nevoile și așteptările celuilalt. Pentru profesori, blestemați să se îndepărteze permanent de vârstele elevilor lor, saltul imaginativ trebuie să fie întotdeauna din ce în ce mai amplu, un salt pe care trebuie să îl exerseze și perfecționeze permanent. Aș paria pe îndestulare, o îndestulare care ajută la eliberarea din toate constrângerile etajelor inferioare ale piramidei nevoilor. Aș crede că un profesor cu ADN-ul eliberat de presiunea foametei, a sărăciei multigeneraționale, a lipsei de securitate și de recunoaștere socială, poate fi capabil să spere, într-o măsură mai mică sau mai mare, că are puterea de a elibera tinerii din determinismul nevoilor egoiste și al poftelor infinite. Există suficiente dovezi că o cultură semnificativă se poate naște și din atitudinea față de modestie, nu doar pe soclul opulenței materiale și a mândriei deșarte. Subordonarea comportamentelor zilnice în fața acestor calități, cu statornicie, cu o bucurie care poate trece dincolo, în sufletele copiilor, poate reprezenta una din variantele dezirabile de caracter profesional valoros. Sigur că o asemenea perspectivă nu este exclusivă, o salbă întreagă de calități neenumerate mai sus  pot însufleți un profesor valoros: onestitatea, răbdarea, perseverența, receptivitatea la nevoile celuilalt, curiozitatea, consecvența  etc.

Vorbiți-mi și despre dascălii dvs care v-au inspirat. Ce ați învățat de la ei și cât de mult contează să avem astfel de modele?

Mă bucur mult că putem să îndreptăm o nedreptate. Pentru că eu percep ca pe o nedreptate a vorbi despre creație fără a invoca și creatorii ei. Iar eu nu aș fi fost niciodată acest profesor, precum un cub perfect cioplit cu o daltă de sânge, care singur și-a sfărâmat un colț, precum într-o lecție a Nichitei, fără modelele cu care am fost binecuvântat. Șlefuitorii mei au fost mulți, mulți vor fi trecuți, tot ca o nedreptate, sub tăcere, însă voi vorbi aici despre cei care au fost blânzi și buni, deopotrivă pedagogi valoroși, care avant la lettre priveau educația ca pe ceva mult mai semnificativ decât exclusivul transfer de cunoștințe. 
Domnul profesor Ionel Feleagă, un domn de-o inteligență socială remarcabilă, foarte precis și riguros în predarea cu sens a materiei, mi-a câștigat admirația prin atenția cu care mă onora în afara orelor. Având o condiție fizică mai bolnăvicioasă, poate și din cauza navetei pe mijloacele de transport permanent înghețate iarna, se întâmpla uneori să nu ajung la vreo oră de istorie, în gimnaziu. Dintre toți profesorii, doar domnia se interesa constant de sănătatea mea, venind în sala de clasă și observându-mă sau chiar întrebându-mă cum mă simt. Nu știu dacă anticipa ce efect va avea asupra mea, dar după ani și ani m-am simțit foarte recunoscător pentru această grijă, pe care nu neg că uneori o găseam agasantă când eram copil. Am învățat de la dumnealui să întreb copiii dacă se simt bine, dacă sunt pregătiți pentru ore, dacă sunt sănătoși sau fericiți.

Doamna profesoară Doina Radu, de la Școala Normală din Slobozia, făcea magii în interiorul și în afara orelor de psihologie. Chiar dacă predarea era destul de aridă teoretic, nu rata niciodată ocazia să releve prin exemple concrete, în activități practice sau de învățare în context nonformal, specificul proceselor și activităților psihice. Pentru că în clasa mea toți eram marcați de îndepărtarea de părinți, fiind o clasă de călărășeni care studiau în județul Ialomița, o simțeam cea mai apropiată de modelul mamei, fiind cumva o prezență plină de afectuozitate și de grijă față de noi. Într-o tabără la care m-a invitat, știu că a făcut eforturi să îmi garanteze regim alimentar particularizat, iar pentru mine a fost foarte onorant. Frumusețea interioară strălucea pe chipul luminos al domniei sale. Am învățat de la domnia sa cum să folosesc strategiile inductive în cunoaștere, valorificând experiențele elevilor și creând punți între experiențele personale și teoria predată.

Cine v-a deschis ușa Filosofiei?

Domnul profesor dr. Nicolae Stan, profesor emerit, prozator, om de cultură, autor de manuale și personalitate importantă la nivel național, ocupând funcții importante în instituțiile de cultură și în învățământul din Slobozia, cu rezultate constante și valoroase în pregătirea de performanță a elevilor, mi-a deschis ușa Filosofiei și mi-a întins micile aripi cu care am zburat spre ceea ce va deveni altoirea mea cu sens, după înmugurirea ca învățător.

Domnia sa a reușit în câteva zile să îmi schimbe total preferințele de lectură, m-a încurajat să reflectez, să scriu, să sintetizez, să explic, să corelez perspective, mi-a dat încredere și mi-a ridicat standardele permanent. Fără întâlnirea dumnealui, viața mea ar fi avut poate neșansa să fie mai săracă în idei, dar în egală măsură posibil mai puțin ispitită spre măriri deșarte. Simt că nu l-am răsplătit suficient, alegând într-un final să urmez facultatea de filosofie în contextul continuării activității la catedră, ca învățător. La vremea respectivă încă visam să rămân doar un învățător cu studii superioare, eram interesat să îmi susțin examenele de definitivat și gradele didactice, iar astfel am sacrificat o pregătire mai sistematică și sigur mai generatoare de profunzimi. 

În egală măsură, îi datorez primele contribuții la dezvoltarea conștiinței mele morale, domnului profesor Emil Bărăgan, de la Școala Normală din Slobozia. Dumnealui avea un simț etic desăvârșit, prin filtrul căruia obișnuia să ne raporteze permanent la idealurile manifestării umane. Reprezenta fără îndoială un civilizator, făcând un tip de educație mai puțin centrată pe conținuturi, ci mai curând pe atitudini și valori, iar aceasta într-o vreme în care conceptul de competență nu reprezenta neapărat o finalitate a educației. Poate tocmai din cauza aceasta, de multe ori, la vârsta adolescenței, îl judecam nedrept. Mulți ani după ce am ieșit din diverse cicluri de formare și specializare, copleșit uneori de culpe morale, am conștientizat cât de importantă și eliberatoare poate fi o educație sistematică pentru integritate și caracter, o educație în care profesori verticali, precum domnul Bărăgan, să nu rămână accidente, ci să constituie regula.

Îl asemăn pe domnul profesor de Educație plastică și de Istoria artelor, Mircea Gabriel Nistorescu, de la Școala Normală, care se preocupa ca toți elevii să picteze, să modeleze în lut, să studieze istoria artelor, cu o moașă angajată în slujba frumosului, un frumos pe care îl năștea, pe care îl aducea pe lume, pe care îl făcea posibil. Domnul profesor Nistorescu plătea în mod frecvent biletele elevilor la cinematograful din oraș, asigurându-se că aceștia pot avea acces la forme noi de exprimare artistică, la culori și perspective noi. Permanent în alertă, tot timpul conectat la temele pe care le dădea elevilor, nelăsând nimic la voia întâmplării, de o rigurozitate extraordinară și cu un un ritm implacabil, nelipsind de la ore niciodată, punctual la modul absolut, selectiv uneori cu elita noastră, cu care avea și proiecte în natură, m-a fermecat și determinat cumva să încerc să îi calc pe urme. Ani buni am avut dulapurile pline de vopsele și de pensule, invitând elevii să picteze. M-am bucurat când Lavinia, Alexandra și alți elevi cu înclinații artistice, și-au constituit chiar un club de pictură și au reușit, cu sprijinul răposatului coleg pictor dl. Stelian Țoancă, și cu susținerea materială a conducerii liceului, decorarea holurilor și personalizarea intrărilor în sălile de clasă. În urmă cu doi ani am fost copleșit când Gabriela mi-a oferit o pictură pe pânză realizată de ea. 

Îl cuprind pe domnul profesor Nistorescu tot aici, în pleiada profesorilor care coborau în fundul de peșteră pe care îl populam noi, elevii, pentru a ne împărtăși din lumina, din perspectivele, din orizonturile la care domniile lor avuseseră deja acces. Multe din aceste zări luminoase, aduse în sala de clasă, au hrănit, grație dăruirii dumnealor, chiar aspirațiile noastre spre noi orizonturi. Aș putea spune că unele din aceste strădanii spre frumos, spre bine, spre adevăr, au fost urmate facil, producând satisfacții imediate, dar, în egală măsură, altele au presupus greșeli repetate, umilințe, stagnări și deseori false iluzii. La vârsta aceasta, simt că trebuie să le cer iertare pentru că drumul eliberării nu a fost niciodată lin și confortabil, așa cum probabil domniile lor l-ar fi dorit.

Domnul profesor Bercea Cornelius-Victor, din Sibiu, un om de o generozitate rară, m-a tratat ca pe un egal, deși vârstele și experiențele de viață ne diferențiau radical. I-am admirat deschiderea și dorința de a îmi fi aproape, când am pășit prin Sibiu, precum și vastitatea cunoștințelor și fidelitatea afectivă față de urbea sa iubită. Acum mă bucură când observ că domnul profesor Nistorescu și domnia sa au preocupări artistice comune, petrecând timp de calitate în umbra frumosului pe care îl generează și admiră.

Ce alți dascăli v-au rămas în suflet și cum i-ați caracteriza?

Îmbinarea perfectă dintre om cald, un specialist integru și un profesionist al educației am descoperit-o la domnul George Daniel Mateescu, conf. univ. dr. la Catedra de Matematică și Informatică a Facultății de Construcții București. Cursul de programare nu părea ușor de predat unei grupe formate în special din absolvenți de facultăți umaniste. Și totuși, prin puterea domniei sale de accesibilizare, prin pașii mărunți, dar temeinici, cu ajutorul cărora ne conducea deopotrivă pe căile algoritmilor, dar și prin excursii pitorești prin Europa, ne-a câștigat respectul, atașamentul și ambiția de a fi la înălțimea Alpilor Elvețieni. L-am urmărit cu ce modestie își ajuta colegii care mai întâmpinau dificultăți, cu ce generozitate ne răspundea nouă, chiar dacă unele întrebări reveneau obositor, și m-am bucurat că am avut șansa de a-i fi student. Tânjesc să îi semăn puțin atunci când predau Logică, argumentare și comunicare elevilor din clasele a IX-a.

Domnul profesor Mitră Constantin intră de-asemenea în galeria de profesori solari. Filosof autentic și rodnic, în egală măsură profesor desăvârșit, un om de o meticulozitate fascinantă, când analizează și expune idei, de o erudiție copleșitoare, pusă cu generozitate în slujba elevilor și a cititorilor săi, a susținut spre succesul academic și performanță mulți elevi călărășeni. Cărțile dumnealui stau mărturie despre preocupări constante legate de sens, temeiul existenței, raportarea omului la permanenta problemă a devenirii. Consider o imensă nedreptate că societatea poate spera la o evoluție autentică, umbrind asemenea personalități, cultivând producători de zgomot și veleitari, între care mă număr și eu. 

Credeți că poate exista un model de profesor, de elev sau de student, fără amprenta unor dascăli dedicați care i-au ghidat drumul în viață?

Ca tânăr profesor, am avut șansa creșterii într-un colectiv didactic foarte valoros, dar și trudit. Încă de la început, am remarcat existența unui domn profesor foarte sigur pe sine, mândru, determinat, serios dar și prietenos, glumeț, având mereu un zâmbet la dispoziție pentru situațiile cele mai tensionate. Un domn profesor cult, vertical și demn în mod absolut, care cunoștea deopotrivă tainele științei al cărei apostol era, dar și pe cele didactice și metodice. Am aflat ulterior că domnul Aurel Ștefan, profesor de geografie, era preferatul elevilor. Mereu, la festivitățile de premiere, numele dumnealui era îndelung aplaudat. Elevii aveau un cult pentru domnul profesor Ștefan, cult regăsit și la actuali profesori de geografie care în adolescență i-au crescut sub priviri. Domnul Ștefan nu se aventura în afara sălii de clasă cu activități didactice, așa am apucat eu să-l descopăr, dar ceea ce se întâmpla în cabinetul de geografie avea puterea de a fascina și transforma destine. Am învățat de la domnul profesor Ștefan că profesorul trebuie să aibă o singură prioritate, anume ceea ce trăiește, experimentează, simte, devine elevul din fața sa. Prin raportare la aceasta, toate celelalte obligații mai mult sau mai puțin birocratice sunt puse în umbră. Tot domnia sa spunea o vorbă care mi-a rămas în minte, că profesorii se aseamănă cu câinii, sunt buni doar cei răi. Paradoxal, domnia sa era un profesor bun fără a fi rău, dovadă iubirea pe care i-o poartă încă cei mai mulți absolvenți care l-au cunoscut la catedră. Chiar dacă, odată cu ieșirea la pensie, domnul profesor nu a mai fost prezent fizic în liceu, eu sper că știe permanent cât de prezent este în inimile noastre, ale celor care mai sperăm să ne potrivim pașii pe urmele pașilor dumnealui.

Părerea mea este că nu există un model de elev, de student, de absolvent, de profesor, care să se nască nemoșit de alți profesori și lipsit de părinți spirituali. Sunt de acord că geniile pot să invalideze acestă opinie, dar trăiesc cu credința că pentru majoritatea, a fi unic reflectă deopotrivă calitatea oamenilor care au servit drept modele și sub atenția cărora ai crescut, fie din familie, fie din școală, fie dintre prieteni sau din alte medii, suma cărților citite și a ideilor înțelese și rafinate în atitudini și valori, precum și trăsături mai vagi, specifice contextului social, culturii locale în care te-ai maturizat. Meritele personale, alegerile proprii, autonomia, cresc în semnificație odată cu trecerea timpului, dar niciodată nu vor submina în mod radical meritele modelelor avute în procesele de socializare primară, secundară și continuă. Acesta este motivul pentru care, din ce în ce mai des, mă simt vinovat când trebuie să mă împărtășesc celorlalți ca și când aș putea avea vreo valoare de unul singur.

Trebuie să mai mărturisesc că este, în egală măsură, dificil și ușor să crești profesor când te naști într-o familie de cadre didactice, cu un frate eminent. Este greu pentru că aproape niciodată standardele nu se poziționează la nivelul sau sub nivelul tău, mereu sunt deasupra și mereu trebuie să te străduiești să le atingi. Este greu pentru că așteptările celorlalți sunt mereu supraevaluate în familie, iar copilul este mereu împins spre de a la onora. Este greu pentru alegerile la care se presupune că ai dreptul îți sunt reevaluate și de multe ori ajustate, astfel încât să nu dezonorezi, ceea ce naște frustrări. Dar, în egală măsură, este ușor pentru că beneficiezi de sprijin, de susținere în momentele dificile, de asistență, găsești rezolvări, soluții, bazându-te pe experiențele celorlalți, iar mai târziu ajungi să vorbești aceeași limbă și să conștientizezi că până și dificultățile au avut un scop superior, pe care îl poți cuprinde și asuma.

Folosesc toate aceste experiențe din propria mea formare pentru a încuraja părinții să manifeste în preajma copiilor comportamente aliniate unor exigențe înalte, să nu înjure, să nu consume substanțe care pun în pericol sănătatea, să cultive curiozitatea față de nou, față de frumos, să nu bârfească, să nu desconsidere ceea ce pare străin, în definitiv toate sunt manifestări ale umanului, să citească și să dezbată în casă ceea ce află nou, să își evalueze permanent certitudinile, să conștientizeze că modelele comportamentale pe care le manifestă în familie, dincolo de valorile și normele predicate, nu pot fi substituite facil de către școală sau de către alți agenți ai socializării și culturalizării, oricât de bine intenționați ar fi, deoarece părinții sunt primii sfinți la care se închină copilul. Este de dorit, cred eu, ca sfinții să fie cât mai buni, iar icoanele lor cât mai sfinte.

1 comentariu

  1. Mulțumesc pentru trimiterea acestui interviu! Pare lung, dar sunt cuvinte esențiale, care mă fac să cred în viitor, datorită unor profesori atât de dedicați. Este o vorbă: ,,Dăruind ,vei câștiga” ! Nu bani bineînțeles! Dar respect și admirație sigur. Multă inspirație vă doresc în continuare! Sunt gânduri care merită citite și de alți profesori! Aveți încredere în viitor! 

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.